Calatoria continua

calatoria continua

I.
Gara este un refugiu al disperarii, pendularea între minte si suflet,
 nebunia obscurului din noi.Viata ne este o jumatate de adevar,
 chiar daca vedem ca drumul nu este bun, noi îl ascundem si invocam fericirea,
ca ea ar trebui sa fie interioara, lasând iadul sa domine exteriorul.
 De ce traim doar pe jumatate, poate din teama, din rutina, din nepasare uneori,
ca universul nostru sa nu se schimbe, el afectând si interiorul care pare intangibil.
 La fiecare deziluzie, la fiecare depresie, dezamagire, primul impuls este sa te agati de exterior sau sa îl demolezi.
Pastrezi bucati de amintiri sau le arzi ca sa te ajuti sa treci mai departe, sa evoluezi si prin dezastre.
 Periculos, dar si de admirat, este sa pastrezi obiectele rupturii, prabusirii, oricum ele nu vor disparea niciodata,
 dar este bine sa le îngropi, sa le lasi sa moara în pace. Simti o nevoie de schimbare, începi sa te urasti si pe tine,
taci, natura noastra exterioara devine gri, interiorul tot este o furtuna,
 astepti si te zbati sa te salvezi si nu mai cunosti pacea, esti în razboi cu toate.
 Viata mea este o prabusire, orice tren as alege, el nu ar ajunge la final, nu m-ar accepta fericit.
Exteriorul meu este mereu împotriva mea, destinul meu îmi este cenusa, mai râd, mai mult ma amagesc în bratele primei venite,
 mai iubesc o pasagera a destinului, dar tot o prabusire ma simt..........
Este seara, fata-crin cu buze-pasari va veni iar,
 aratându-mi cât de frumoasa este dragostea noastra, care nu eclipseaza iubirea pentru o lume, uneori straina,
imensa si grea, ma iubeste sincer, rar uita de mine, florile niciodata nu mint.
 O iubesc si ea stie ca a iubi este un total din care ea face parte,
 îmi este zborul meu frânt pe acest pamânt unde iubirea a devenit o proprietate a oamenilor bogati prin saracirea sentimentelor.
 Daca iubirea ar fi o casa, ar fi o casa unde nu locuieste nimeni, o casa pustie,
noi avem vilele noastre construite din inertia visului ca lumea este doar patru pereti si iubirea
 nu are voie pe strada si mai ales nu aerisiti camera, iubirea poate fugi pe fereastra.
 Ati tinut în brate o floare de crin,
sa o strângeti atât de tare încât seva ei sa se faca must, un elixir al iubirii care, intrându-ti prin piele,
sângele tau sa se faca pasari? ati sarutat vreodata un crin, buzele tale sa se faca ulcior, plin cu dor si toate mirosind a iubire?
Crinul îmi este peisajul dominant în calatoria mea prin aceasta lume, prea individuala,
dar cine mai are curajul sa iubeasca total sau macar sa încerce când finalul ei este o cruce.
Fata-crin îmi este muza, iubita, parfum, ea îmi este ultimul drum.
Trenul iubiri trece rar pe aici, a fost oprit din circulatie, nu avea pasageri, toti aleg un destin, dar fara iubire,
 ea mereu incomodeaza, mai ales ca trebuie iubit si dusmanul. Iubesc pe toata lumea la fel,
 doar dragostea îmi este un inel, legat de crin, iubesc o floare, iubesc o lume mica cu o iubirea mare...
Va iubesc Prieteni, calatoria continua...
 un calator prin iubire va spune: La revedere!







II.
Gara îmi pare stranie, acum gara ma doare,
regretul îi sta pe tabela care anunta fara oprire urmatorul tren spre dezastru.
Pe acest tren îl iubesc enorm, pasagerii lui nu prea au probleme reale,
doar zbateri uneori sustinute de nimicul care izvoraste din sufletele pierdute,
orice discutie este paralela, se tace prin cuvinte, nimicul are consistenta, iar absurdul este cenusiul vieti noastre de toate zilele.
Sunt un dement prin propriul destin, alerg oscilant din mine spre oameni,
 gresind prin lucruri de o importanta nu vitala, prin neaderarea mea la anumite norme.
Platesc tributul de a fi mereu la extreme, linistea îmi este refuzata de gândirea mea mereu exploziva, sunt o bomba cu efect întârziat.
În acest tren, rar îmi este sa întâlnesc persoane cu dureri vii, reale, oameni cu un destin clar si
izbitor de frumos fata de al meu care este un surogat de nefericire,un rol tâmpit creat halucinant de doua, trei ursitoare bete.
Acesti oameni nici nu vorbesc de durerile lor, de spaimele lor, trebuie sa fii atent,
 sa treci de cuvinte, de gesturi, de aparente, atunci percepi albastrul spaimei lor si îti dai seama ca tu nu ai nimic viabil în viata,
 ca toate proiectiile tale sunt furate si simti un gust amar al disperari,
 aproape metalic în gura si taci prin cuvinte care suna a clopot,
capul ma doare, sufletul se zbate si ma simt cazut, aproape de moarte.
 Nu sunt în stare sa calculez nimic, mereu viata s-a derulat în parametri ei stabiliti de zei,
niciodata nu am fost surprins de nimeni, totul îl privesc ca un normal,
 nu pot specula nimic la bursa sufletelor, sunt si înger si demon, nu am niciun drept de a profita pe rutele destinelor furate,
doar privesc si rar intervin acolo unde prostia mea bulverseaza printr-o sinceritate mereu pusa la zid si, pe buna dreptate,
 nu poti evalua un suflet cu o minte bolnava, cazuta în desfrâul unei libertati incoerente si false.
 Raporturile umane au valoare, doar daca nu minti si mai ales atunci când se renunta la personalitate,
la metalul sufletului, doar atunci cuvintele prind aripi, si nimic nu ar mai fi imposibil.
Zorii zilelor nu ne-ar mai prinde în trenurile vietii noastre privind pe fereastra peisajul în continua miscare,
iar în noi nu ar mai fi eternul frig al blândei morti interioare. Putine, foarte putine regrete îmi ating viata,
 moartea lui Cristian, unde am întârziat, nesimtindu-i prezenta si o dimineata senina undeva în muntii reci,
dar atât de frumosi prin simplitatea lor semeata, doar pentru ele as mai încerca sa întorc timpul înapoi,
 sa mai pot cumva sa le fiu un sprijin, poate necesar, poate absurd, dar nu pot, traiesc fracturat în doua dimensiuni diferite,
 în una sunt sigur un erou, în cealalta sunt singur distant si rece. Oamenii sunt proprii lor calai,
securea îmi este mintea mea prea ascutita ( sa nu ma raneasca din când în când în suflet ),
 dar merg mai departe, cu sângele scris prin vers, încercând sa ma adun
ca un puzzle al nefericitului calator din extrema în extrema spre nimicul final.
 Nu îti poti cere scuze ca existi, nu poti întoarce timpul, atunci totul ar fi o mare minciuna,
 iar tu doar o jumatate de om, regret ca atunci, acolo, nu am fost prezent, eram plecat din mine spre oameni si îmi era frig.
 Am înca rabdare, înca mai sper sa ma întâlnesc la rascrucea de vânturi,
 sa-mi mai regasesc visele întregi, calitatea mea care mereu îmi linisti partial existenta uneori nepermis de absurda,
alteori încarcata de o ordine nefireasca dezastrului ca sunt absent în propria mea viata.
Mai am curajul sa vreau, de mine depinde sa pot, important este sa nu cad,
 sa nu ma clatin si sa nu uit ca sunt dator tuturor celor apropiati.
Legaturile nu se rup niciodata, ele pot fi taiate de crudul si durerosul destin rasarit mâine,
 amagirea ca te vei trezi si totul ar fi doar un vis, poate urât, poate frumos,
dar mai am înca curajul sa merg descult pe jos, fiind la un pas, un mic pas de prapastie.
Vis,o camera mirosind a brad, un aer proaspat ca de fân cosit si o femeie frumoasa,
nu în stilul cotidian, frumoasa asa ca niste norme batute în cuie si o femeie cu miros de femeie de piele fara nimic artificial.
 Daca o privesti în ochii ,
îi vezi oscilatia gândurilor cazute periferic spre tâmplele micute si fruntea strânsa ca la o rugaciune catre un zeu ce a dezertat.
 Hainele ei largi te lasa ironic sa îi simti trupul creat de un sculptor nebun de rotunjimi, care nu sunt sfidatoare,
dar te umplu de carnalul dorintei frumoase.
Ea este pierduta între da si nu, între concret si abstract ce o face si mai frumoasa,
neschimbându-i aura ce o înconjoara chiar si în tristetea ei cea mai adânca, prezenta si absenta,
 ca focul ciudat al ielelor în noaptea de sânziene umplând visul de irealul trecator al oricarui destin nespus si nenascut înca.
 Regret doar zorii de zi ai unei dimineti de metal, unde am ajuns, dar fara mine uitat în trenul dezastrului,
 la o sueta cu o fata din alt timp, pe care eu l-am pierdut si nici nu mai pot sa îl caut,
as muri probabil încercând sa ma mint ca totul nu a fost doar un vis tinut între doua mâni micute si ridate de o fata frumoasa,
 mult prea frumoasa pentru mine, ultimul nebun al mersului pe jos.
Este seara, în aer pluteste aroma de crin, apusul ma înteapa în inima ca un pumnal solar si pentru prima data am teama de mine si de apus.
Nu profit în viata, nici nu îi vad rostul, îmi suna a viol, a încatusare,
dar de fata-crin cu buze-pasari profit mereu si nu pentru ca ea ma lasa,
pentru ca am nevoie de ea mereu sa ma regasesc, putine persoane ma privesc asa, chiar foarte putine,
privirea ei este ca un verde al ierbii, trupul ei de copac atât de viu ma îmbratiseaza si ma apara pe mine de mine, nu îmi da sfaturi,
doar ma ascunde în scorbura sufletului ei plin de aromele copilariei linistite. Prin frumusetea ei interioara eu îmi regasesc calea,
înteleg si privesc frumosul.
 Daca vrei sa salvezi un suflet, trebuie sa îl oferi pe al tau; fata-crin cu buze-pasari, nerugata,
îl oferi cu un gest atât de firesc în care uimirea mea sa facut un cântec, un cântec care nu se mai termina niciodata,
daca as putea sa întorc timpul înapoi, daca as da totul pe reluare, nu as putea schimba nimic,
doar ai putea sa îti traiesti restul, atingând frumosul unui suflet de crin si fara chiar sa ai un destin.
 Acum plec prieteni din mine spre voi, poate putin mai frumos, dar invariabil mai sincer.
 Descult, poate am sa învat sa tac prin cuvinte si sa vorbesc prin a trai...
La revedere, prieteni!



III.

Masti, teatru, sincronizari, defecte, oare când vom învata sa traim?
Barbat, femeie, aceleasi dureri, navalnic sânge ;
te iubesc, te urasc, balans nebun si nu mai stiu de ziua de mâine mai vine.
 Sunt un nebun, iubesc gara ocolind sau spargând barierele vieti mele, stau în asteptarea sufletului meu,
 destinul meu este tandari, ma simt ca o oglinda sparta, sapte ani de nenoroc.
Masti, prea multe masti în viata ca un carnaval la Venetia, în jurul nostru o apa, ne înecam în noi ca ultimii atlanti,
masti prea multe masti. Astazi sunt sec, ma simt o scorbura în copacul vietii,
lumea petrece, calendarul mayas se termina, cercetatori care nu au trait niciodata prevestesc sfârsitul,
laboratoarele asta spun, ca noi vom muri, pai când am trait? Teatru, asa este scenariul, trebuie sa avem si apocalipse;
peste tot nimicul care suntem vine un nimic si mai mare, neantul.
Teatru, jucam roluri, suntem prorocii blestemati ai propriului Eu,
 asa este piesa, am uitat ca suntem oameni, plecam la slujba, eu mai filtrez cu o vecina, urmarim cu interes stirile,
 avem nevoie de informatie, nu putem sfârsi ceva fara sa nu avem informatii, mai vorbim pe mess,
eu înjur, discutiile virtuale se lungesc si ne regasim sufletul pereche dincolo de monitor.
Teatru, va cadea cortina, noi ne admiram rolurile,
ne aplecam în fata spectatorilor în ovatii care ne ating orgoliul mereu nesatisfacut, un nimfoman declarat,
nesatulul pas înainte, eu ma culc cu o straina; teatru, te iubesc, te urasc, straini de noi ne iubim apocaliptic, ultimul orgasm,
 ultimul geamat ne gaseste doi straini într-un pat, teatru, cade cortina.
 Sincronizari, timp real, ceasuri, ore, secunde, trebuie sa fii prezent în timp,
 sa fii prezent într-un loc, la o anume data si viata ta va fi împlinita, eu absent nemotivat,
potriveste-ti ceasul iubire dupa al meu, asa poate voi fi prezent prin tine. Sincronizari, tic-tac, pendulam între a fi si a nu fi,
dar când am fost, iubito, spune-mi ora exacta, mai stii când te-am înselat prima data?
 tu plângeai, eu te minteam în ochii, tu te aparai cu lacrimi, sincronizari, timp neutru, tic-tac, te iubesc, te urasc, sincronizari.
 Defecte, nimeni nu are defecte; este întelept sa le ascunzi, oricum vine sfârsitul, gândim prea mult sa le ascundem, hai sa le uitam,
pe un peron vechi de gara vom urca mai usori în ultimul tren spre dezastru, defecte,
efecte gresite, nu avem mereu acelasi rezultat, semeni vânt si culegi furtuna, dar sa uitam de uragane noi nu avem defecte.
 Cercetatorii au descoperit, ce? totul exista de la început, am facut pamântul si apele si am vazut ca este bine,
totul a fost facut, noi nu avem defecte, nu avem razboaie nucleare, noi nu,uitati, uitati totul!,ratacitilor li se iarta orice vina,
 sunt aboliti de orice pacat; uitati de purgatoriu si va veti trezi în paradis, fara defecte!
Masti, teatru, sincronizari, defecte, oare când am trait? Este seara.
Gara este scaldata de apus, decorul este apocaliptic ca orice declin, te iubesc,te urasc, Crin, fata-crin cu buze-pasari apare.
 Este singura persoana din viata mea care nu poarta masca, chipul ei se schimba mereu, are sufletul pe fata, nu poate minti,
 nici nu stie sa minta, ea ma iubeste, dar ca om.
Ce iubire, ce amagire, noi ne iubim fara început si sfârsit, oare ne iubim?
 o simt, ma simte, suntem o singura simtire.
 Ea sigur ma face mai bun, pentru ea ma controlez, pentru ea nu ma mint, are grija de mine si ma sprijina, ciudat rol,
 floarea sa aiba grija de gradinar, dualitate schimbata, noi învingem, cercetatorii sunt falimentari,
 marul a muscat din noi si s-a sfintit, apocalipsa este amânata.......La revedere, prieteni.......!

IV.

Calatoria continua,peisajul miroase a crin,gara este de un albastru petrol,culoarea visului meu.
Visele mele toate au ca izvor copilaria mea,inocenta ulitelor prafuite,acolo unde vacantele îmi erau dragi si necesare,
crescusem cu bunica,blândetea ei si acum ma ocroteste,fiindu-mi seva asteptari nimicului din noi.
Inocenta cruda ,nuditate a sentimentelor,crezul infantil ca nimic rau nu exista pe lume totul este un frumos rai,
înca fecund,înca fara pacat,îl mai pastrez în mine ,astfel gara care este mereu aceeasi ma uimeste la fel ca în prima zi.
Sunt un observator,rar intervin prin itele destinului,privesc si caut raspunsuri în masa de oameni care o tranziteaza,
unii fericiti,ca fata-crin,unii albastri,asa ca mine,caut la nesfârsit un raspuns pe chipul oamenilor,
sperând sa ma leg prin lasitate de un destin.Pasagerii sunt o deruta,vin pregatiti pentru calatorie,
rar îsi exprima vizual pe chip sentimentele,dar eu trec cu o usurinta nativa de chipul lor
si ajung mereu la suflet acolo unde oamenii nu mai au masti.
Rar foarte rar mai gasesc inocenta pe fata adultilor,
batrânii o regasesc spre final de parca ar încerca cineva sa ne spuna ca noi traim în cerc,venim si plecam mereu,
printr-un singur punct,dar undeva ne pierdem, undeva inocenta ne paraseste asa ca o iubita pretentioasa,
fiinta noastra este cuprinsa de balastul calatoriei ce ne asteapta,la peronul numarul unul,adolescenta.
Adolescenta este o explozie,tot organismul înfloreste,
primavara sufletului este ravasita de brusca revigorare a unui organism în expansiune,cautarea unei personalitati,
asezarea unor tipare,care se muleaza oricarui individ,astupa raiul interior prin falsa ei frumusete,
nu este condamnabil,noi suntem un pacat,se spune ca inocenta vine din ruperea recenta a fiintei din inima creatorului,
un lucrul gresit,niciodata noi nu suntem rupti de divin,ar fi imposibil,iar inocenta ar fi un iad.
Inocenta este tributul pe care îl platim destinului,care se formeaza în adolescenta,
invariabil,înflorirea noastra,creeaza acest viciu de a fi Om,nu de a ramâne copil,
lasa-ti copii sa vina la mine,o cerere grea,dar nu imposibila,iar revin la batrânii mei,
simt în ei acest îndemn organic,fiinta lor spre final îsi regaseste matca începutului,
zorii zilei de început,iar ochii lor,îmi aduc aminte de bunica,au tot timpul o umiditate si o lumina calda în ei,
acum când bunica nu mai este simt aproape ca un dement,ca acel flux lacrimat era roua copilariei ei.
Gara este un tumult,este dimineata,pasagerii sunt o alergarea matinala,
 un salut zgomotos între cunoscuti,se îndreapta iar spre destinatii la care eu nu mai sunt atent,
acum,stau pe o banca si ma gândesc la bunica,sunt înca un inocent în asteptare,dar sigur în ochii am lacrimile bunici.
Îmi este dor si de fata-crin cu buzele-pasari,ea vine spre seara, mereu vine seara,ea îmi este si apus,
astazi as fi vrut sa o tin în brate,sa îi simt trupul alb cum ma ocroteste,
m-ar fi iertat ca o iubesc în gara,stie ca sunt un inocent.
Femeia nu-ti iarta nici o inocenta,ca viata nici o luciditate,este prima data când nu îi dau dreptate,pesimistului descult,
el nu avea o fata-crin cu buze-pasari.
Astazi am fost inocent,ma vor ierta sper,iubitii mei prieteni,acum plec,lacrimând,spre alta poveste,spre alt destin,,,,,
La revedere prieteni!!!

V.



Calatoria continua,peisajul este neschimbat.Viata pe un peron,toti oamenii,asteapta un tren,au o destinatie precisa,
unii au cumparat bilete de la agentie cu o siguranta de invidiat,eu am avut mereu o spaima de a alege ceva,
de a crede ca eu am un loc,undeva în acceleratul 1442,vagonul 5,locul 42 cu o siguranta patimasa,
eu am iubit din teama,mai mult gara,diversitatea pasagerilor,uimitoarele lor bagaje,
eu am pierdut si valizele sau am uitat de ele,întelegând ca am venit gol si curat,tot asa îmi va fi si finalul.
Gara este o fascinatie,este o aglomerare de oamenii si vise,.Destinatiile sunt o alegere personala,mai sunt cazuri,multe din pacate,
când suntem dirijati spre o Mecca,imaginara,a însetatilor de mariri,fiecare avem o halta a noastra,dar si multi orbi,
în tara unde soarele rasare în fiecare dimineata.Privesc pancarta cu trenurile care vin si pleaca cu o nepasare,zdrobitoare,
lumea este un delir pe o linie ferata,unele trenuri cu destinatii modeste sunt aproape goale,prin simpatie,
în ele eu as dori sa urc,într-un astfel de tren,care este prafuit,cu geamuri sparte,
usile o vraiste,aceste trenuri ma atrag ca un magnet,putini stiu unde merg sau poate nu au fost niciodata pe ruta,trenului pustiu.
Trenurile,cu destinatii cunoscute, creaza panica,lumea se îmbulzeste,ochii copiilor care mai devreme se jucau nepasatori,
exprima un fel de groaza,tinuti în brate de parinti,ei cred ca trenul acesta este pasarea de fier si se consoleaza doar ca la geam,
îi va astepta un film viu,peisajele care se schimba,înnebunitor de frumos si copaci care saluta cu frunzele lor,
vântul pasari de fier,trenurile acestea sunt fascinante si pentru maturi,
care cu o graba nefireasca,uita si de maniere,de respect,se îmbulzesc ca nu cumva destinatia sa se mute din locatie si ei sa ramâna în gara.
Eu privesc toate acestea,sunt un calator descult,nu am o destinatie,mie îmi plac toate în mod egal,
plus ca am avantajul de a asculta povestile spuse de pasageri destinului,povesti uimitoare,fascinante,
unele sunt ilare ,altele triste,unele tragice,sunt un calator cu ochii mintii,
sufletul îmi este deschis si întelege dincolo de poveste,drama fiecarui pasager,
în gara am întâlnit si fata-crini cu buze-pasari,uimitoare apartie,
nimeni nu a observat-o,eu care eram atent si cu sufletul un peron,ea practic a coborât în mine,nu avea bagaje multe,
o geaca gri si un chip de stea,mi-a zâmbit de parca ma cunostea de mult, atunci eu am zburat,
înalt,într-o împletire de cântec si dor,nu avea nici ea o destinatie precisa,
cauta un tren,sigur cauta,privirea ei era o carte de poezie,înca ne citita,facea naveta,
între o copilarie minunata, într-un sat rupt din basme si o maturitate,care stationa,bulversata de rutina.
Nu puteam sa îi dau indicatii,desi as fi vrut,dar urasc,sa trimit oamenii pe o ruta care poate fi gresita,
am promis doar atât,ca am sa o astept mereu în gara,iar daca trenul descris de ea îl recunosc undeva pe linile delirante ale destinului,
am sa îi cumpar bilet,cu un final.Am promis acest lucrul,i-am scris acest lucru pe o foaie,acum plec mai departe spre alta poveste....

va spun,La Revedere, Prieteni!!!

poza cu chipul fericirii perfecte

O alee pe care merg cu tine de mână, azi , nemâncat de iubire, obsedat de poza cu chipul fericirii perfecte. Am privit tatuajul tău cu însemnătate ascunsa. Semnul ăla înseamnă... atît de multe dacă aş putea să îl sărut, să pot să simt cum se zbate în spatele lui o viaţă, să te simt cum tresari cu dorinţa de mâine.
Pe aleea asta am mai mers şi sunt rece şi foarte expert în simţiri... şi cu toate astea mă simt la fel, cu bătăi multe de inimă, cu dorinţe şi frustrări nebune. Azi pot să îţi spun ce am învăţat despre iubire... Nimic. Doar m-a făcut mai rece şi totuşi la fel de iubitor. Cred că adoram liniştea, dar acum va veni iar furtună. Marea liniştită nu este o mare sănătoasă. Se anunţă clipe de nelinişte.
Acolo am făcut dragoste, ştiu... şi acolo. Dar acolo nu am făcut decât în vis, şi visul cu gândul acesta de a face iar dragoste cu tine mă face să tremur, să îmi doresc asta mai mult. Tu ce îţi doreşti? O pată pe un tricou cu simboluri mitice, sau o cameră cu ziduri pe care să o pictăm cu vise închise?
eÎnainte vorbeam despre trecerea timpului, de durere şi mitice apariţii ale neputinţei de a mai fi tineri. Azi durerea ste un mit, timpul trece prea repede şi nu mai suntem tineri.
Te izolez cu mine zece minute în camera noastră, te dezbrac de piele şi suflet şi te las să mă pătrunzi în inimă cu raza ochilor tăi superbi. Văruiesc cu trupul tău zidurile, acopăr cu sânii tăi geamurile viselor celorlalţi şi mă îmbrac în oasele tale mâncând din inima ta. Culorile vieţii bat deschis o tobă de dans în ochii mei. E toba de vise, cu semnale de fum, îţi transmite un mesaj de viitor.

 E nebunul din şah care te anunţă că va face o altă victimă pe tabla noastră de joc.

Îţi era dor de cele zece minute cu mine?

, Tablou uman "

Spectatorii au fost aduşi într-un tren de marfă. Surîd cu eleganţă. Bărbaţi, femei albe, doi copii cîrlionţaţi, cu cizme de ploaie. Ei au găsit nişte bălţi pe marginea drumului şi sar stropindu-i pe toţi din jur. Fain. Zi necunoscută.

Vor înainta spre clădirea lungă, cenuşie. Dezafectată. Copiii au rămas în urmă sărind în bălţi. O mamă îi strigă. Ei nu o aud. Imaginea se defocusează pe ei. O mamă se uită cald în obiectiv, cu gura întredeschisă. Miroase a păr ars. O voce ca fără cuvinte, îndepărtată.

Toţi intră în hala cea lungă. Nu sunt ferestre. Neoanele sunt dispuse sporadic sub tablourile umane – astfel publicul parcurge drumul cînd în plină lumină, cînd în întuneric.

Ea(poate să nu fie interpretată)

E îmbrăcată într-o rochie cu volane, foarte scurtă, transparentă, i se văd picioarele îmbătrînite, vineţii. Pe cap poartă o perucă, în dezordine, transparentă. Vopsită puternic în obraji. Ochii seamănă cu luna inexistentă. Ea nu va rosti nimic doar va vorbi tăcut în acelaţi timp cu vocea de care se apropie. Joc de expresie. Spectatorii merg după ea. O ating pe umeri, o descalţă şi, uneori, ea pătrunde între ei.

Tablou uman 1:

Fecioara întinsă în paie, pruncul doarme, vîntul adie uşor peste nişte magi în auriu. În spate peretele halei îşi schimbă încet culoarea. Neonul aproape se stinge.

.....Din public, o femeie cu pîntec flasc, cu o lacrimă penibilă în colţul ochiului, se

opreşte/cade/moare.

Tablou uman 2:

Acelaşi culcuş de paie. Pletele tînărului ard în linişte. O copilă care l-a iubit nu se mai recunoaşte. Un manechin e îmbrăcat cu o fustă pe arcuri. Copila tremură.

.....Un tînăr cu trench-coat şi pălărie trasă pe frunte se opreşte/cade/moare.

S-a îndrăgostit.

(Pauză)

Erau frumoşi. Ea nu se gîndea niciodată la el. Băiatul aducea cadou cîte o pasăre în colivie.

În fiecare zi, alta.Era o colecţie însemnată. Aveau de toate culorile şi cînd nu cînta una, cîntau alte cinci. Mi se părea ca într-un paradis cu antene foarte înalte. .

(Pauză). Sau se însera.

Tablou uman 3:

Ea priveşte în perete, trăgînd jaluzelele mereu. Cad nişte mere. Un bărbat mimează crucificarea. Mai încolo, un magazin cu pălării, o fîntînă şi călugăriţe scăldîndu-se.

....Un domn şi o doamnă se desprind dintre ceilalţi, cu un zîmbet halucinant, se opresc/cad/mor.

Apoi El a plecat să lucreze într-un magazin cu pălării, lîngă o fîntînă pe lîngă care treceau doamne cu pantofi roşii şi gulere negre.

Eu, de cînd a plecat, întorc mereu ceasul şi intru de pe o uşă pe alta. Sunt atîtea în casa asta. Nu mă plictisesc niciodată. Niciodată.

Tablou uman 4:

Cotoare de măr atîrnă din tavan. Prostituata stă îngenunchiată. Faţa i se acoperă încet.

.....Cîţiva se opresc/cad/mor.

E ora şase... Ba nu, nu... e opt. Am început să nu mai văd aşa bine... E şase, şase, sunt şase. Mă aplec. E mişcarea pe care o fac la ora şase.

Şi dacă nu era şase? Am auzit că a plecat într-o ţară foarte îndepărtată.

Într-o vreme a mai trimis scrisori. Le puneam pe toate la rînd, pe podea. Nu au fost multe. Sper să-i fie bine acolo. N-am înţeles niciodată ce-mi scria. Trebuie să întorc ceasul. Aşa.

Taboul 5 nu există, se trece direct la tabloul uman 6: Cineva bate din palme.

...Spectatorii se opresc / cad/ mor.

Ea intră în ultima cameră. Lumina pătrunde din afară. Pe televizor e chipul ei,nu m-am gîndit că va fi atît de frumos împreună. Se aşază lîngă ecran. Tu stai lîngă televizor şi taci, apele se scurg din tine, se preling pe jos, pe tot cîmpul pînă la acea linie de cale ferată. Vine un marfar cu spectatori, ultimii.

SCURT-METRAJ

Interior . Noapte . Întuneric total . Se aud paşi .

Paşii se opresc şi urmează un moment de linişte . Deodată se aude un scăpărat de brichetă şi se aprinde o flacără în lumina căreia se vede un tânăr aprinzându-şi o ţigară .Trage un fum şi, la lumina brichetei, se uită puţin în jur. Se vede un interior dezolant, o clădire părăsită , cu pereţii scorojiţi şi mucegăiţi . Flacăra se stinge şi se aude un foşnet de hârtii . Bricheta este reaprinsă . Tânărul scoate din buzunar o poză , se aşează pe vine, cu un genunchi pe pământ , ezitând , o rupe .Ridică o jumatate în dreptul ochilor şi, cu bricheta într-o mână şi cu jumătatea de poză în cealaltă , stă aşa câteva secunde .In poza se vede un chip de fată .

TÂNĂRUL : Scuze…

Apropie poza de buze, ca pentru un sărut , apoi o aprinde . Pune poza aprinsă jos , şi răsfoind un jurnal , mai rupe din când în când câte o foaie pe care o aprinde ( trăgând, în tot acest timp, câte un fum din ţigara pe care o ţine între buze ) . Se opreşte din ruptul foilor, şi , cu o strângere de inimă, pune tot jurnalul pe foc. Se ridică şi merge într-un colţ al camerei, unde se află un scaun vechi şi aproape rupt. Lovind scaunul cu piciorul , îl rupe de tot şi pune lemnele pe foc. Trage adânc din ţigară , închide strâns ochii, se clatină pe picioare , îşi duce mâinile la cap. Scapă ţigara, lasă capul în piept şi rămâne aşa câteva secunde . Ridică privirea, clipeşte des . Revenindu-şi , se duce iar în colţul camerei , unde se află o masă.Scoate din buzunar un pacheţel, îşi pregăteşte o grămăjoară din praful aflat în el , pe care o şi inhalează . Camera pare să se învârtă în jurul lui . Clătinându-se , ajunge lângă perete, rămânând cu faţa lipită de el . Scoate din buzunar un marker cu care îşi desenează conturul pe zid . Cuprins de frenezie, începe să scrie pe perete . Scrie versuri, cuvinte amestecate , aparent fără sens, desenează, etc .Se opreşte brusc , lasă markerul să-i cadă din mână . Se lipeşte de conturul său de pe perete. Mergând cu spatele, se depărtează . Scoate un pistol . Focul se stinge. Se aud 3 împuşcături din întuneric . După un moment de linişte , bricheta este reaprinsă . Tânărul stă cu pistolul în mână, iar în conturul său de pe perete se văd 3 găuri de gloanţe . Tânărul lasă pistolul din mână , scoate tot pachetul de ţigări din buzunar şi îi dă foc , lăsându-l să ardă pe pământ. Scoate apoi un pliculeţ şi varsă praful din el în foc . Pleacă din cameră . Se poate citi scrisul de pe perete :

Obişnuiam să fiu EU .

Acum nu sunt decât un alt junkee .

Obişnuiam să am 22 de ani .

Acum n-am decât 3 ani de dependenţă.

Obişnuiam multe….

Dar toate astea se vor termina …

Tabloul care te cunoaşte cel mai bine este cel pe care nu l-ai privit niciodată.

Avertisment:

Dacă nu v-aţi luat bilete la acest spectacol pentru a vă economisi banii, vă rog totuşi să vă cumpăraţi câteva cuie. Veţi avea nevoie....

apare „el”

[pentru cititorii mai puţin avizaţi „el” este Măcelarul – personaj între două vârste şi două personalităţi care se confundă, un metru şi ceva sau poate doi metri şi ceva, domiciliat în strada C. D. Loga nr. 69]

gesturile lui sunt pline de încărcătură semantică. Este ca un pirandello în căutarea personajului său. Se fâţâie de colo colo căutându-se pe sine. Cu un rictus de coyot care a găsit soluţia prinderii buclucaşului roadrunner, măcelarul începe să gesticuleze teatral simbolizând execuţii cu satârul.

[cititorul avizat ştie că realitatea cotidiană sângerează de moarte.

blood red.....

se aude pe fundal o melodie interpretată de ansamblul muzical vocal-instrumental Lordi]

intră în scenă schizofrenicul.

cu gesturi numai de el ştiute explică publicului că se numeşte Holobludu.

multiplu campion de euri. ....face reverenţe din reverul sacoului şifonat, croit special - jumătate negru, jumătate roşu.

[publicul ovaţionează frenetic, regia pune banda cu reclame. „La două euri cumpărate providenţa sare cu un bonus, un chinez şi o valiză etanşă cu răcitor.

Aviz ....persoanelor mai puţin sensibile li se oferă în limita stocului disponibil un vagon cu copii `.

Avertisment a nu se manevra cu furca]

Holobludu se produce calm.

mina îi este sigură, faţa strălucitoare ca zilele ce se topesc spectatorilor pe frunte. Holobludu culege suflete de parcă ar fi uraniu. Uraniu proaspăt îmbogăţit din speculaţii bursiere.

Din şpăgi şi facturi neacoperite.

[avertisment pentru cititorul obosit, agasat, tracasat, plictisit sau penetrat la icră.

dacă nu doriţi să continuaţi, apăsaţi tasta ESC!

pentru cititorul care vrea să ştie ce nevoie are de cuie, vă rugăm să continuaţi, nu vă deranjează nimeni şi nimic. Nu avem aer condiţionat dar s-a oprit apa]

despre decoruri: ziua ne sodomizează

aveţi păreri împărţite despre autobuze sau tramvaie?

omul este un animal care se aglomerează.

omul este un animal care transpiră.

omul pute :))

Măcelarul strâmbă din nas idiomatic. orice asemănarea cu realitatea este pur întâmplătoare şi se subînţelege.

[pentru spectatorii chinezi care nu înţeleg pantomima în alt limbaj se oferă subtitrare în preţul biletului, pentru aceia care nu şi-au luat bilet pentru a-şi lua cuie, îi rugăm să le ţină la îndemână.

...persoanele care cunosc limba chineză vor înţelege ce spune măcelarul citind subtitrarea.

pentru cei care vor să parieze sunt posibile două variante:

1.dacă aveţi vise prea lungi, vă rugăm să interpretaţi o arie din Bărbierul din Sevilla în timp ce se ascute briciul

2. omul este un salam cu păr

dacă aţi câştigat vă rugăm să faceţi schimb avantajos de cuie]

Holobludu părăseşte scena în aplauzele furtunoase ale publicului.

Nu înainte de a-şi strânge sufletele împrăştiate.

Macelarul va candida la Preşedinţie.

cîştigul este ambivalent.

va emite decrete şi ordonanţe.

va inventa goliciunea soarelui pe frontul de aer cald dinspre vest nimic nou.

va fierbe zilele omului la 451 grade Fahrenheit.

[publicul avizat se va sensibiliza în acest moment.

lacrimi vor înmuguri în colţul ochilor roşii, regia umple atmosfera cu o melodie.

în funcţie de starea de spirit, unii spectatori vor asculta Brasil, Brasil, alţii Master and Servant, şi toţi …în cor vor urla Master of Puppets is pulling the strings, twisting your mind ..bla bla

[pentru pariori, jocurile au fost făcute.

a câştigat, ca de obicei, casa]

spectatorii gesticulează fără sens, în aplauzele lui Măcelarul care ţine în mână un peşte împuţit.

[reclamă: mâncaţi peşte cod.

uneori e mai blajin alteori taie scânduri]

final:

folosiţi cuiele.