Calatoria continua

VI . EA .........

Așa a început, în câteva zile eram deja la Gara de Nord priveam buimacă pe tabloul informațional trenul de la Arad care avea întâziere două ore. Am luat un expresso și m-am dus pe un peron oarecare să aștept. Pe un scaun roșu de plastic încercam să mă acomodez cu lumea din jur unde avea să apară și el la un moment dat, din acest amestec trebuia să-l extrag fără nicio milă ca pe un dinte dureros. Am privit trenuri, locomotive, oameni, bagaje, porumbei, ciori, tot felul de stări, situații, chipuri, treceau prin fața mea, simțeam emoțiile, vibrațiile și energia din aer mă nelinișteau. Nu schimbam și nu diversificam, era vorba de un principiu creativ de viață. Nu era vorba de nicio impostură, nu mă înșelam în ceea ce simțeam, aveam o sinceritate care mă năștea chiar acolo pe peronul acela oarecare lângă un expresso și câteva ziare. Am făcut un clip cu telefonul mobil unei ciori care avea în cioc o nucă și o lovea insistent de șina ferată. Persistența ei de a scoate miezul din coajă era o temă de reflecție și pentru mine. De ce oare doream și eu să sparg coaja acestui om care era in tren!? Cu ce drept, dacă nu acela de-a devora, așa cum cioara aceea gri avea să mestece după minute bune partea interioară a fructului și eu aveam să prefac în cioburi pielea lui până la partea comestibilă. Să distrugi învelișul unui om nu e deloc simplu, cel mai simplu e să-l faci pe el să-și roadă carnea și să te lase să-i vezi adevărata liniște sufletească. Aproape paradisiac, să stai întins la soare în esența lui fără nicio frică. Când a intrat trenul în gară, eram la locul potrivit, aveam sentimentul că nu e așa obosit, că poate în 10 ore a dormit. El s-a dat jos ultimul, mergea încet, ca și când nu-l aștepta nimeni, vorbea cu controlorul și cu cât se apropia de mine cu atât viața lui rămânea în urma pașilor ca o dungă murdară pe dalele gării, viața lui se curăța, se desprindeau din el bucăți, săreau din corpul lui acele așchii la care am revenit mult timp, viscerele goale abia așteptau să fie umplete, într-un cuvânt venea avid, despuiat de trecut, trecutul se desprindea așa cum se desprinde coaja plină de igrasie a unui perete umed, care respiră. Atât am înțeles atunci, viabilitatea, faptul că respiră și că e om. Mi-a venit în minte gândul năucitor: -Ce bine că e om! Râdeam în sinea mea și-mi repetam: -Ce bine că e om! El venea încet cu controlorul de vorbă lăsând în urmă învelișul rezultat din ardere și semăna cu un copac a cărui tulpină se desprindea și se vedea de la distanță tot albul interior. Știe cineva ce se întâmplă cu brazii a căror scoarță este dezlipită?! Da, așa e, mor, se usucă. Nu mă interesa aspectul fizic, putea fi extraterestru, putea fi orice, dar revelația ființei umane m-a bucurat într-un fel perfid, pervers. Aș fi putut face și dragoste cu el fiindcă era om. M-a luat în brațe, deși noi stabilism ca vom face doar un poem, îmbrățișarea nu era în grafic. M-a ținut strâns câteva minute și mi-a spus ceva la ureche, nu știu ce, nu am auzit, simțeam doar corpul lui lipit straniu de al meu. El a vrut o cafea, am stat la o terasă în gară, timp în care el nu prea a vorbit doar zâmbea, cu un zâmbet care mă făcea și pe mine să tac. Am tăcut, bucurându-ne unul de altul prin zâmbete și atingerea mâinilor. Eu am plecat la serviciu, el s-a dus la un amic să doarmă, era trecut de 9 dimineața și soarele străbătea tavanul gării lăsând un curcubeu pe masa noastră. Curcubeul a mers mult timp pe rochia mea și asta ne-a distrat: - Faptul că te-am îmbrățișat a fost calculat, cu toate riscurile, dar nu mi-am imaginat că și astrele au calculat ceva pentru noi. Seara ne-am revăzut La Muzeu, el mă săruta și-mi punea mâinile pe picioare ca și când eram a lui de o sută de ani, extrem de firesc, prietenii lui m-au privit cu coada ochiului, niciunul nu m-a privit în ochi, toți se uitau pe masă, prin copaci, vorbeau cu el, și el le spunea că: - ”Am coborât” pentru ea la București. Pesemne că efortul călătoriei, gestul în sine impuneau un respect față de oboseală, față de această deplasare. Acest “am coborât” pentru ea la București, nu-mi era deloc familiar, a fost prima oară când m-am izbit de un limbaj nou. Eram tristă, pentru că eu ar fi trebuit să merg la el în oraș, dar abia peste o lună aș fi putut, inițial așa stabilisem că vine în gară și luăm trenul înapoi spre Arad să călătorim 10 ore împreună, timp în care ne-am fi cunoscut mai bine și la destinație m-aș fi dat jos sau aș fi rămas iar în tren.......
 Acum îl privesc ca pe un întreg, încercarea mea de al despărți în bucăți eșuase, ierarhii în privința corpului nu mai erau. Cine precede miezul sau coaja? E doar o întrebare. Iubirea dezumanizează. Poţi deveni câine, înger, diavol, poţi sfâşia fără milă, poţi întoarce pe dos pielea, poţi fura, mutila, teroriza, poţi face cele mai frumoase fapte. În iubire nu mai eşti tu, eşti locuit de celălalt încât în tine se dă lupta acerbă a autorecuperării, când vrei să fii tu şi nu mai poţi, sub nici un chip nu mai poţi, nu mai ai mâini, picioare. Nu-ţi mai aparţii. Uniunea cu celălalt naşte în tine o altă fiinţă, necunoscută, pe care încerci să o ţii în lesă, neştiind de ce este în stare şi bineînţeles nu reuşeşti.

*  Nu reuşeşti, nu reuşeşti *
 De mult timp am vrut să scriu  , numarul gărilor nu contează niciodată, contează doar numele persoanei care așteaptă la capăt ''